Diferența dintre îngăduința lui Dumnezeu și permisivitatea la păcat

Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? (Romani 2:4)

În viața de credință este esențial să înțelegem corect caracterul lui Dumnezeu și modul în care El lucrează cu oamenii. Mulți credincioși ajung să confunde îngăduința lui Dumnezeu cu o presupusă permisivitate la păcat. Această confuzie poate avea consecințe grave: unii ajung să creadă că, pentru că Dumnezeu este îndelung răbdător, El tolerează păcatul sau îl trece cu vederea. Însă Scriptura ne arată clar că îngăduința lui Dumnezeu nu este aprobare față de păcat, ci o expresie a iubirii Sale, prin care El oferă omului timp pentru pocăință și întoarcere. Permisivitatea la păcat, în schimb, este o denaturare a harului, o mentalitate care transformă libertatea creștină într-un pretext pentru a trăi în neascultare. Înțelegerea diferenței dintre aceste două atitudini este vitală pentru viața spirituală a oricărui credincios. Numai așa putem să ne bucurăm de harul lui Dumnezeu fără a-l răstălmăci, și să trăim în sfințenie, știind că bunătatea Lui ne cheamă la schimbare, iar dreptatea Lui ne amintește de responsabilitatea pe care o avem.

În articolul de față ne propunem să observăm care este diferența dintre îngăduința lui Dumnezeu și permisivitatea față de păcat. Pentru aceasta, vom începe prin a defini ce înseamnă îngăduința lui Dumnezeu, iar apoi vom analiza ce presupune permisivitatea la păcat. În continuare, vom sublinia faptul că Dumnezeu ne cheamă să confruntăm păcatul, însă nu cu răutate sau ură, ci cu dragoste și dorința de restaurare. În cele din urmă, vom arăta care este riscul permisivității păcatului în viața unui om.

Îngăduința lui Dumnezeu

Îngăduința lui Dumnezeu este timpul acordat omului muritor pentru a se pocăi. Astfel citim din textul următor: „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Romani 2:4 s.a.). Această îngăduință nu trebuie înțeleasă ca indiferență a lui Dumnezeu față de păcat, ci ca expresie a dragostei Sale nemărginite și a harului Său salvator. Harul lui Dumnezeu oferă omului șansa de a se întoarce din calea pierzării și de a primi iertarea. Îndelunga răbdare a Domnului este, de fapt, o chemare plină de blândețe și milă, prin care omul este invitat să-și recunoască păcatul și să se apropie de El. Fiecare zi de viață este o dovadă a acestei îngăduințe, un timp de har în care sufletul are ocazia să caute împăcarea cu Dumnezeu.

Un exemplu al îngăduinței lui Dumnezeu îl găsim în vremea lui Noe (Genesa 6-7). Omenirea, afundată în păcat și nelegiuire, a primit din partea lui Dumnezeu un timp de har. În această perioadă, oamenii erau chemați să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu și să intre în corabie, singurul loc de salvare pregătit pentru ei. Însă, deși ușa era deschisă și răbdarea lui Dumnezeu era mare, cei mai mulți au respins chemarea, alegând pierzarea în locul vieții.

Un alt exemplu al harului și al răbdării divine îl întâlnim în viața regelui David (2 Samuel 11-12). După păcatul său cu Bat-Șeba, Dumnezeu nu l-a părăsit, ci i-a acordat un timp de pocăință. În dragostea Sa, Domnul a trimis pe profetul Natan la casa lui David, pentru a-l confrunta cu păcatul său și a-l conduce la pocăință. Această intervenție profetică nu a fost un gest de judecată rece, ci o manifestare a harului lui Dumnezeu, care l-a chemat pe David înapoi la neprihănire și iertare.

Un alt exemplu îl găsim în cartea Apocalipsa, unde Domnul vorbește bisericii din Tiatira despre o femeie numită Izabela. Deși ea amăgea pe mulți și îi conducea spre idolatrie și desfrâu, Dumnezeu i-a acordat un timp de pocăință: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei” (Apocalipsa 2:21). Harul și îngăduința lui Dumnezeu erau prezente și aici, chiar față de o persoană care se împotrivea în mod fățiș voii Sale. Totuși, acest timp nu era nelimitat. Neascultarea și împietrirea inimii atrag inevitabil judecata lui Dumnezeu.

Un alt episod este cel din cartea profetului Iona. Dumnezeu îl trimite pe Iona la cetatea Ninive pentru a rosti judecata împotriva ei, din pricina nelegiuirilor locuitorilor. Totuși, mesajul de avertizare nu avea doar rolul de a vesti pedeapsa, ci de a oferi un timp de har; „ Iona a început să pătrundă în oraș, cale de o zi, strigînd și zicînd: „Încă patruzeci de zile, și Ninive va fi nimicită!” (Iona 3:4) În urma predicii lui Iona, ninivenii – de la împărat până la cel mai mic dintre oameni – s-au smerit înaintea lui Dumnezeu, au postit și s-au rugat. Drept urmare, Domnul și-a arătat îndurarea și a amânat judecata, acordând iertare celor care s-au pocăit cu adevărat (Iona 3:5-10). Acest episod subliniază că îngăduința lui Dumnezeu are ca scop pocăința și restaurarea omului, nu distrugerea lui. Chiar și o cetate plină de păcate, condamnată la pieire, a putut experimenta harul lui Dumnezeu atunci când a răspuns cu pocăință la chemarea Sa.

Astfel, vedem că îngăduința divină se întinde din vremea lui Noe, la David, la cetatea Ninive și până în mesajele profetice din Apocalipsa. În fiecare caz, harul lui Dumnezeu oferă o fereastră de pocăință, un timp binecuvântat în care omul este chemat să se întoarcă la El.

Permisivitate la păcat

Permisivitatea față de păcat nu are nimic de-a face cu îngăduința lui Dumnezeu. Ea înseamnă toleranță față de păcat, ignoranță voită și, mai grav decât atât, chiar justificarea păcatului. Permisivitatea înseamnă absența mustrării și lipsa oricărei încercări de a opri păcatul, lăsându-l să se dezvolte nestingherit. Însă Scriptura ne arată că adevărata dragoste nu închide ochii la păcat, ci confruntă păcatul pentru a conduce omul la pocăință și la viață. Îngăduința divină este întotdeauna însoțită de chemare la pocăință, în timp ce permisivitatea oamenilor duce la împietrire și pierzare.

Trăim astăzi sub un slogan tot mai des întâlnit: „Dumnezeu te iubește așa cum ești.” Această afirmație conține un sâmbure de adevăr, dar, din păcate, de multe ori se oprește aici și omite esențialul: dragostea lui Dumnezeu cheamă la schimbare și la sfințenie. În numele unei așa-zise iubiri, al acceptării și chiar al harului, păcatul ajunge să fie tolerat, iar adevărul este adesea redus la tăcere. În unele locuri, păcatul nu mai este mustrat, ci ignorat, justificat sau chiar înfrumusețat printr-un limbaj care sună a bunătate, dar care este lipsit de puterea transformatoare a Evangheliei. Totuși, Scriptura este clară: dragostea lui Dumnezeu nu este permisivitate, ci chemare la pocăință. El ne iubește pentru că El „este dragoste” (1 Ioan 4:8), dar ne iubește prea mult pentru a ne lăsa să rămânem în starea de păcat. John Stott afirma: „Cel care este Iubire este lumină și foc în același timp. Departe de a tolera păcatul, iubirea Lui a găsit o modalitate de a-l expune (pentru că El este lumină) și de a-l consuma (pentru că El este foc) fără a-l distruge pe păcătos, ci mai degrabă a-l mântui.” (a) Adevărata predicare a Evangheliei trebuie să includă atât harul, cât și adevărul, atât acceptarea lui Hristos, cât și transformarea vieții prin puterea Duhului Sfânt.

Un pasaj grăitor în această privință îl găsim în 1 Samuel 2. Dumnezeu trimite profetul în casa lui Eli pentru a mustra păcatul tolerat în viața familiei sale și în slujirea de la templu. Fiii săi, Hofni și Fineas, trăiau în nelegiuiri, pângărind lucrarea sfântă a Domnului, însă Eli nu a luat măsuri hotărâte împotriva lor. În loc să-i oprească și să-i scoată din slujbă, el a permis ca păcatul să continue, iar rezultatul a fost dezastruos: mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva casei lui Eli și judecata a căzut asupra lor. Acest episod biblic arată că permisivitatea față de păcat nu este milă, ci neascultare față de Dumnezeu. Atunci când păcatul nu este confruntat și mustrat, el se înrădăcinează și aduce rușine asupra lucrării lui Dumnezeu și asupra poporului Său. Îngăduința divină oferă timp pentru pocăință, însă permisivitatea omului față de păcat aduce întotdeauna consecințe amare.

Mai putem aminti și cazul bisericii din Tiatira, prezentat în Apocalipsa 2. Domnul mustră această biserică pentru că a tolerat lucrarea unei așa-zise prorocițe numite Izabela. În loc să fie confruntată și oprită, ea era lăsată să-și răspândească învățăturile și prorociile mincinoase, prin care conducea poporul lui Dumnezeu spre idolatrie și desfrâu. Toleranța bisericii față de păcat, prezentată aici ca o „îngăduință”, nu era nicidecum după voia lui Dumnezeu. Lipsa fermității în a opri răul a devenit o vină colectivă, iar Domnul a avertizat că va aduce judecată dacă nu se va produce pocăință. Acest exemplu arată cât de periculos este atunci când biserica confundă dragostea cu permisivitatea. Adevărata dragoste protejează, mustră și conduce la pocăință; permisivitatea distruge, pentru că lasă păcatul să rodească nestingherit.

Confruntarea păcatului

Prin urmare, biserica este chemată să fie aceea care confruntă păcatul, însă să o facă întotdeauna cu dragoste. Adevărata dragoste nu înseamnă să ascunzi păcatul, ci să-l expui la lumină pentru ca omul să fie eliberat și restaurat. Domnul Isus ne oferă un exemplu în Evanghelia după Ioan 8:1-11, când este adusă înaintea Lui femeia prinsă în adulter. Isus nu acoperă păcatul ei, nici nu îl minimalizează, ci îl scoate la iveală în fața tuturor. Totuși, El o confruntă cu blândețe și dragoste, apărând-o de condamnarea celor ce voiau să o omoare cu pietre și oferindu-i șansa restaurării. După ce femeia este eliberată, Domnul îi spune: „Du-te, și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:11). Acest episod arată că harul nu este niciodată o scuză pentru păcat, ci o putere oferită omului pentru a părăsi păcatul și a începe o viață nouă. Confruntarea cu păcatul, atunci când este făcută în dragostea lui Hristos, nu zdrobește, ci ridică; nu condamnă, ci restaurează.

Iată două pasaje biblice care arată că harul și dragostea lui Dumnezeu confruntă păcatul și doresc ca omul să se schimbe:

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, cari am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat? (Romani 6:1-2)

Dragostea … nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndește la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr … (1 Corinteni 13:5-6)

Beniamin Fărăgău înțelege astfel Romani 6:1: „… harul este incompatibil cu păcatul. Iar argumentul lui se fundamentează pe implicațiile credinței în Isus Hristos.” (b) În aceste pasaje, apostolul Pavel subliniază că harul lui Dumnezeu nu permite omului să trăiască împăcat cu păcatul, ci îl cheamă la schimbare și la o viață nouă în Hristos. De asemenea, dragostea lui Dumnezeu, așa cum este descrisă în 1 Corinteni 13, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr și de bine. Harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt menite să ne facă să trăim în păcat, ci să ne cheme la schimbare și la o viață nouă în Hristos. Prin harul lui Dumnezeu, putem avea iertarea păcatelor și putem trăi o viață nouă, care să fie caracterizată de dragoste, bucurie și pace în Duhul Sfânt.

Riscul permisivității păcatului

Atunci când omul permite păcatului să intre în viața sa, trăindu-l în mod constant și transformându-l într-un stil de viață, există pericolul ca inima lui să se împietrească. O inimă împietrită nu mai este sensibilă la chemarea lui Dumnezeu și refuză pocăința, chiar și atunci când i se oferă ocazia de a se întoarce. Un exemplu biblic întâlnim în cartea Exodului, unde faraon, în ciuda minunilor și a judecăților trimise de Dumnezeu asupra Egiptului, își împietrește inima și refuză să lase poporul Israel să plece. Scriptura menționează de mai multe ori acest lucru: „Dar inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul” (Exod 7:13). Acest episod ilustrează cum împietrirea inimii poate deveni o alegere repetată a omului, până la punctul în care voința lui se întărește împotriva lui Dumnezeu. De aceea, avertismentul este valabil și pentru noi astăzi: a trăi în păcat și a amâna pocăința poate duce la o stare spirituală în care omul nu mai dorește să se schimbe.

Un alt exemplu îl găsim în cartea Geneza, în viața lui Esau. El, deși era întâiul născut și avea dreptul de a primi binecuvântarea, și-a disprețuit această calitate vânzându-și dreptul de întâi născut pentru o ciorbă de linte (Geneza 25:29-34). Mai târziu, când a dorit să primească binecuvântarea tatălui său Isaac, a venit plângând și cerând insistent, dar n-a mai găsit loc pentru pocăință (Evrei 12:16-17). Această întâmplare este o lecție solemnă: atunci când omul tratează cu ușurință lucrurile sfinte și pune plăcerile de moment mai presus de chemarea și planul lui Dumnezeu, poate ajunge să piardă binecuvântări pe care nu le mai poate recupera. Esau nu și-a dat seama cât de gravă era alegerea lui până când a fost prea târziu. De aceea, Scriptura ne îndeamnă: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 3:15). Apoi Pavel mai affirm: „Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (Evrei 4:1)

Prin urmare, o biserică, o familie sau un individ care alege compromisul spiritual ajunge să devină slab și lipsit de autoritate. Acolo unde păcatul este tolerat și lăsat să prindă rădăcini, dispare puterea de a sta tare în fața încercărilor și de a fi o mărturie vie. Compromisul duce treptat la pierderea sensibilității față de vocea lui Dumnezeu și la slăbirea influenței spirituale. O biserică compromisă nu mai poate fi o lumină în lume, o familie compromisă nu mai are puterea de a fi un model, iar un credincios compromis nu mai are tăria de a fi martor pentru Hristos. Autoritatea spirituală nu vine din cuvinte, ci dintr-o viață curată și plină de Duhul Sfânt. De aceea, Scriptura ne cheamă să rămânem treji și neclintiți, să ne păstrăm inimile curate și să nu dăm loc păcatului, pentru ca astfel să rămânem tari și plini de autoritate în Hristos.

Concluzie

În concluzie, putem afirma că Dumnezeu este plin de îngăduință, dar nu este indiferent. Îngăduința Sa are scopul de a ne chema la pocăință și la o viață schimbată (Romani 2:4). Totuși, nu trebuie să uităm că va veni o zi în care Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate pentru toate păcatele săvârșite (Faptele Apostolilor 17:31). De aceea, harul nu este un har ieftin. Apostolul Petru ne amintește că „ați fost răscumpărați… cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18-19). Prețul mântuirii noastre a fost jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu. În același sens, apostolul Pavel ne îndeamnă: „Uită-te, dar, la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut, și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta” (Romani 11:22). Așadar, permisivitatea față de păcat și transformarea harului într-o scuză pentru nelegiuire nu reprezintă Evanghelia adevărată. Scriptura avertizează: „S-au strecurat printre voi unii… care au schimbat în desfrâu harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos” (Iuda 1:4). Harul lui Dumnezeu este o chemare la sfințenie, nu la compromis.

a) John Stott, „Epistles of John” in Tyndale New Testament Commentaries, ed. R.V.G. Tasker (London: The Tyndale Press, 1971), 160-161.

b) Beniamin Fărăgău, Epistola lui Pavel către Romani (Cluj-Napoca: Logos, 1999), 220.